Cred că filmul meu preferat — sau mai bine zis trilogia preferată — este Trilogia Dolarului regizată de Sergio Leone.
În mod special, ultima parte, The Good, the Bad and the Ugly, ocupă un loc aparte în inima mea. Este un film pe care l-am descoperit în copilărie și care m-a influențat profund ca regizor. M-a fascinat liniștea cadrelor lungi, tensiunea construită fără cuvinte, atmosfera legendară pe care doar Leone o putea crea.

De-a lungul anilor, a devenit o tradiție personală să revăd această trilogie cel puțin o dată pe an. Este genul de cinema care mă calmează, care mă rupe de lume — când nu vreau să văd și nici să aud pe nimeni, doar eu și acele imagini încărcate de nostalgie. E o formă de meditație, un refugiu cinematografic în care mă regăsesc mereu.

A Fistful of Dollars” (1964) – în română: Pentru un pumn de dolari
– Primul film, inspirat de filmul japonez Yojimbo al lui Kurosawa. Eastwood interpretează un pistolar misterios care ajunge într-un oraș controlat de două bande rivale.

For a Few Dollars More” (1965) – în română: Pentru câțiva dolari în plus
– Al doilea film, unde Omul fără Nume colaborează cu un alt vânător de recompense (interpretat de Lee Van Cleef).

The Good, the Bad and the Ugly” (1966) – în română: Cel bun, cel rău și cel urât
– Cel mai cunoscut și considerat capodopera trilogiei. Trei personaje caută o comoară ascunsă în timpul Războiului Civil American.

Sunt un mare fan al filmelor western, în special al celor din categoria western spaghetti, iar Trilogia Dolarilor ocupă un loc special în inima mea. Este o serie de filme care nu doar că fascinează prin poveste și personaje, dar care oferă o lecție de cinema în sine. Le-aș recomanda cu căldură oricui dorește să devină regizor de film, pentru că în aceste pelicule înveți despre puterea liniștii din cadre, despre cum tăcerea poate transmite nostalgie, tensiune și emoție mai profund decât cuvintele. E o trilogie care nu se privește, ci se simte – o experiență care merită trăită.

Următorul regizor care m-a făcut să vreau, cu adevărat, să devin regizor de film este legendarul Andrei Tarkovsky.

Un om care nu doar că a creat cinema, ci a trăit prin el – cu un suflet imens, depus în fiecare secundă de peliculă. Tarkovsky este, pentru mine, un geniu venit parcă din altă lume. Și nu sunt singurul care simte asta – până și Alejandro González Iñárritu, cel care a realizat The Revenant cu Leonardo DiCaprio, a mărturisit într-un interviu că Tarkovsky este unul dintre regizorii săi preferați. Nu mă miră deloc.

Tarkovsky a ridicat filmul la rang de rugăciune. A creat poezie în mișcare, într-o epocă în care tehnologia era limitată, dar imaginația și sensibilitatea lui au transformat fiecare cadru într-o meditație. Filmele sale nu se privesc cu ochiul, ci cu sufletul. Sunt grele, metaforice, adânc religioase. Nu sunt filme de înțeles – sunt filme de simțit. Mai complexe și mai profunde chiar decât operele lui Christopher Nolan, Tarkovsky propune o călătorie interioară, spirituală, o contemplare tăcută într-un muzeu de emoții și gânduri. Pentru oricine vrea să devină regizor, vizionarea operelor lui este absolut esențială.

Iată cele trei filme pe care le consider definitorii pentru Tarkovsky și care m-au marcat profund:

Stalker” (1979)

O călătorie metafizică printr-o zonă interzisă, unde dorințele interioare se confruntă cu fricile cele mai adânci. Un film despre credință, sens și fragilitatea umană. Fiecare cadru e o picătură de eternitate.

Nostalghia” (1983)

Un poem despre dor, despre absență, despre legătura dureroasă cu patria și cu trecutul. O reflecție lirică în imagini, unde Tarkovsky își lasă sufletul pe ecran, într-un ritm sacru și solemn.

Oglinda” (1975) – în română: Oglinda

– Cea mai personală lucrare a sa. Un film-fragment, un mozaic al memoriei, al copilăriei, al pierderii. E o meditație despre viață și timp, în care realitatea, visul și amintirea se contopesc.

Următoarele filme care mi-au modelat viziunea asupra cinematografiei sunt cele regizate de maestrul Akira Kurosawa.

Un adevărat sensei al ecranului, Kurosawa nu doar că a regizat filme – el a pictat cu lumină, mișcare și tăcere. A țesut povești epice în care onoarea, loialitatea, suferința și frumusețea condiției umane pulsează cu o forță emoțională rar întâlnită. Stilul său vizual unic – cu cadre meticulos compuse, o coregrafie impecabilă a camerei și o folosire poetică a luminii și umbrei – a creat o experiență cinematografică profundă și universală. Opera sa a depășit limitele limbajului și ale culturii, influențând regizori din toate colțurile lumii. Pentru mine, Kurosawa nu este doar o influență – este o călăuză.” Iată filmele sale care m-au marcat cel mai profund:

Seven Samurai” (1954)

O epopee clasică despre curaj și sacrificiu, în care un sat asuprit de bandiți își caută salvarea prin sabia a șapte samurai rătăcitori. Un film monumental, cu bătălii ce au redefinit genul și personaje de o umanitate copleșitoare.

Rashomon” (1950)

Un film revoluționar despre relativitatea adevărului. Patru versiuni ale aceluiași eveniment, patru perspective care se întrepătrund, ridicând întrebări despre moralitate, percepție și natura umană. Un film care a schimbat definitiv limbajul cinematografic.

Ikiru” (1952) – în română: A trăi

Povestea profund emoționantă a unui funcționar descoperind sensul vieții în pragul morții. Un poem al speranței, al transformării interioare și al micilor gesturi care pot schimba lumea. Un film care îți rămâne în suflet.

Un alt film care mi-a influențat profund perspectiva asupra cinematografiei este capodopera absolută a lui Francis Ford Coppola: The Godfather.

Această lucrare nu este doar un film – este un ritual cinematografic, o simfonie a puterii, a familiei, a trădării și a destinului. Ecranizarea romanului lui Mario Puzo transcende genul filmului de mafie și devine un studiu monumental despre natura umană și fragilitatea morală. Coppola a compus fiecare cadru cu o grijă de bijutier, unde lumina caldă și umbrele grele transformă fiecare scenă într-o pictură renascentistă. Ritmul lent, gesturile tăcute, dialogurile încărcate de subtext și coloana sonoră emblematică semnată de Nino Rota creează o atmosferă inconfundabilă – una care te bântuie și te seduce deopotrivă. The Godfather nu te lasă doar să privești – te obligă să simți, să judeci, să iubești și să te temi.

Iată cele trei filme din această saga care mi-au rămas întipărite în suflet:

„The Godfather” (1972) – în română: Nașul

Primul film al trilogiei, o poveste despre ascensiunea și transformarea lentă a lui Michael Corleone, din fiu inocent într-un lider nemilos. Marlon Brando, în rolul Donului Vito Corleone, oferă una dintre cele mai legendare interpretări din istoria cinemaului. O tragedie greacă purtată pe umerii unei familii italiene în inima Americii.

The Godfather Part II” (1974) – în română: Nașul: Partea a II-a

– O capodoperă care funcționează simultan ca sequel și prequel. Povestea se ramifică între trecutul lui Vito Corleone (jucat magistral de Robert De Niro) și decăderea morală a fiului său, Michael. Este un film despre moștenire, vină și pierderea sufletului. Mai întunecat, mai profund, un vârf al cinematografiei mondiale.

The Godfather Part III” (1990) – în română: Nașul: Partea a III-a

Concluzia melancolică a trilogiei. Michael, acum îmbătrânit și împovărat de remușcări, caută mântuirea, dar în lumea pe care a construit-o, salvarea e imposibilă. Deși nu la fel de aclamat ca primele două, filmul încheie saga cu o notă tragică și poetică, ca un ultim act al unei opere clasice.

The Lord of the Rings”, regizat de Peter Jackson, nu este doar o trilogie fantasy

Este o revelație cinematografică, o epopee mitologică care mi-a deschis orizonturile spre grandiosul limbaj al filmului. Această operă monumentală, inspirată de universul vast și profund creat de J.R.R. Tolkien, este pentru mine o lecție despre cum se construiește o lume, cum se scrie destinul și cum se regizează inima.” Peter Jackson a reușit imposibilul: să transforme pagini de legendă într-o experiență vie, care respiră prin peisajele copleșitoare ale Noii Zeelande, prin personajele memorabile și printr-o tensiune emoțională care pulsează de la început până la final. E un exemplu rar de simbioză între viziune artistică, tehnică, emoție și mit. Pentru orice viitor regizor, The Lord of the Rings este un manual viu de construcție narativă, de atmosferă, de simbol și de ritm epic.” Iată cele trei filme care compun această trilogie care m-a inspirat profund:

The Fellowship of the Ring” (2001) – în română: Frăția inelului

Primul capitol al aventurii, unde destinul lumii stă în mâinile unui hobbit aparent lipsit de importanță. O introducere fermecătoare într-un univers vast, marcat de prietenie, sacrificiu și lupta dintre lumină și întuneric.

The Two Towers” (2002) – în română: Cele două turnuri

O continuare în care povestea se ramifică și devine tot mai intensă. Filmul strălucește prin bătălia de la Helm's Deep – un model de regie epică – și prin profunzimea evoluției personajelor, de la Frodo la Gollum.

The Return of the King” (2003) – în română: Întoarcerea regelui

Concluzia grandioasă a călătoriei. Un film despre onoare, pierdere, speranță și curajul final. Cu o coloană sonoră divină și o regie care atinge sublimul.

Pe lângă marii maeștri clasici ai cinematografiei, sunt profund fascinat și inspirat de viziunile regizorilor contemporani care au redefinit limbajul filmic și au dat noilor generații povești memorabile, pline de stil, profunzime și curaj artistic.

Regizori precum Christopher Nolan, Quentin Tarantino, Alejandro González Iñárritu și Stanley Kubrick au modelat cinemaul modern și au devenit puncte de referință în parcursul meu personal ca viitor cineast. Christopher Nolan este arhitectul labirinturilor mintale.

Filmele sale nu doar că sfidează gravitația timpului și spațiului, dar reușesc să combine inteligența narativă cu o emoție subtilă, adâncă.

De la Inception și Interstellar, până la The Prestige sau Oppenheimer, Nolan creează experiențe care provoacă gândirea și sensibilitatea în același timp. Quentin Tarantino, pe de altă parte, este pură explozie stilistică – un autor care transformă violența în dans, dialogul în muzică, iar referințele pop-culture în poezie cinematografică.

Pulp Fiction, Kill Bill, Inglourious Basterds – fiecare film e o lecție de libertate artistică și control total asupra formei.

Alejandro González Iñárritu e regizorul durerii frumoase și al existenței dezgolite. Fiecare film de-al lui e un exercițiu de empatie radicală: Biutiful, Birdman, The Revenant – sunt opere care respiră suferință și lumină, echilibru perfect între realism poetic și tehnică revoluționară.

Stanley Kubrick este, pentru mine, unul dintre cei mai compleți artiști care au existat vreodată în cinema. Riguros, perfecționist, enigmatic – de la 2001: A Space Odyssey la The Shining, de la A Clockwork Orange la Barry Lyndon, Kubrick a redefinit fiecare gen în care a intrat, lăsând o amprentă imposibil de șters.